Analiștii sunt extrem de agitați în urma demisiei șefului SRI, Eduard Hellvig, și își exprimă tot felul de ipoteze fantastice. În România, atunci când pleci din fruntea unei instituții prin demisie, înseamnă că ai căzut în dizgrație și ești forțat să pleci acasă. Demisia nu se întâmplă niciodată din inițiativa ta.
Putem face o comparație simplă cu Serviciul de Pază și Protecție, unde Lucian Pahonțu ocupă funcția de nici mai mult, nici mai puțin de 18 ani. Individul este veșnic în funcție și nu există presiuni pentru a-l determina să plece acasă. Apoi avem cazul lui Manole Isărescu, fost turnător la Securitate, care nu a părăsit funcția de guvernator al Băncii Naționale a României timp de 33 de ani. Cu siguranță ai auzit și de Raed Arafat, un individ controversat care refuză să plece de la conducerea Departamentului pentru Situații de Urgență. Arafat a supraviețuit schimbărilor de guverne de nenumărate ori și se implică în scandaluri ori de câte ori i se oferă ocazia.
Declarațiile lui Hellvig referitoare la democrație și necesitatea unei schimbări de funcție sunt la fel de credibile ca și plăcuțele suedeze pe care le-a primit, probabil din partea președintelui dezagreabil de la Cotroceni. Dacă legea i-ar fi permis să rămână în funcție, acest dulap de la Cotroceni ar fi fost înlăturat doar cu forța sau prin alungarea de către popor. Să revenim cu picioarele pe pământ. Acești indivizi nu părăsesc pozițiile cheie decât prin forță sau atunci când sunt îndepărtați de o justiție ineficientă și absentă în statul român.
